Madagascar: 3 experiențe care m-au schimbat profund

Îmi place să mă redescopăr în interactia cu alte culturi. Ador sentimentul ăla când limitele lui “cunosc”se lărgesc în mine şi mă las apoi legănată de suflul liberator al călătoriei… Şi-apoi mă amuz să observ acea „alchimie a necunoscutului” la lucru prin venele mele.

Madagascarul însă mi-a răvăşit toate reperele!

Aceleaşi ghete butucănoase, acelaşi aparat după gât, câteva medicamente în plus, just în case, acelaşi frison dinaintea călătoriei. Şi totuşi, ceva nu semăna deloc cu aventurile anterioare…

Nu am avut timp să caut răspunsuri. M-am simţit complet aspirată de o realitate paralelă, labirint de ocru, exotic şi alteritate…

#1. Sărăcia din Madagascar m-a făcut să înţeleg că între „nimicul” unei europene uşor răsfăţată şi „nimicul” malgaşului este o lume întreagă.

Străzile din Antananarivo sunt un adevărat furnicar, iar vazaha (străinii) ţinta bandelor de copii ai străzii. De cele mai multe ori, hoţia este unica lor sursă de existenţă. Fură, aşa cum li s-a furat şi lor dreptul de a avea o familie…

Ieşeam deci să mă plimb “fără nimic”: bani, aparat foto, bijuterii, ochelari de soare, orice i–ar fi putut tenta. Câteodată îmi strecuram în şosete o bancnotă (da!), suficient cât să-mi cumpăr o sticlă cu apă. Vă las să vă imaginaţi comicul situaţiei când venea momentul să plătesc.

Obişnuiam să mă plimb prin pieţele vechi, prăfuite, cu milioane de muşte, dar atât de vii, colorate, autentice şi gâlgâind de viaţă. Mă rătăceam printre localnici şi asemenea lor, nu-mi puteam cumpăra nimic… Învăţam să admir ce mă înconjoară, să abandonez mentalitatea mea consumeristă, să mă mulţumesc cu simplul fapt că trăiesc experienţa…În acelaşi timp, nu am putut împiedica un gând ce-mi dădea târcoale: “poate că atunci când abandonăm tot ce avem, suntem mai bogaţi că niciodată”…

#2. “Improvizăm şi mergem mai departe!”, pare a fi deviza Madagascarului. Din orice se mai poate face altceva şi altceva şi altceva…Sub mâinile arse de soare ale malgaşului, materia îşi descoperă chipuri noi, servind localnicii şi înmărmurind călătorii.

Ideea petrecerii câtorva zile într-o comunitate izolată şi a întâlnirii cu şamanul satului, m-a sedus imediat. Ignoram însă că transportul până acolo cu taxi-brousse (microbuz local) avea să fie una dintre cele mai puternice experienţe din călătoriile mele.

Între taxi-brousse şi mijloacele de transport obişnuite nu găsesc decât o singură asemănare: se deplasează pe roţi. Restul coboară dintr-o lume care sfidează legile gravitaţiei şi ale deplasării pe orizontală. Păşeşti într-un fel de haos ambulant, în care numărul de pasageri depăşeşte cu mult numărul de locuri disponibile (în picioare şi pe jos adică), te prinzi într-un ghem uman, din care la final nu mai ştii unde te termini tu şi unde începe celălalt. Şi pe lângă toată această populaţie bipedă, descoperi cu stupoare o întreagă fauna cârâitoare, măcănitoare şi behăitoare, îndesată, D-zeu mai ştie cum, pe sub scaune sau pe acoperişul microbuzului cu pricina. Da, uitasem că acoperişul este de fapt o maşină…peste maşină: zeci de bagaje şi animale vii ne însoţesc spre destinaţia care pare din ce în ce mai de neatins. Dar de data asta sunt privilegiată; localnicii, drăguţi, îmi lasă locul de lângă şofer. Urc, mă aşez şi închid imediat ochii :” lasă, mai bine stau aşa tot drumul , să nu văd cum arată totul în jurul meu.” Să nu văd ce ospăţ pe cinste a făcut rugina cu toată tăblăraia, cum bordul era inexistent, balamalele de la uşă se mişcau înfiorător, iar geamurile disparusera de mult. Adevărul este că mie îmi tremurau balamalele cel mai rău… “Nu, nu, refuz să cred că bidonul ăla de plastic fără capac de la picioarele mele şi din care iese un furtunaş, e rezervorul şi e plin cu benzină!!!!…”

Pornim. Şi-atunci încep să mă rog la toţi zeii şi Feţii-Frumoşi să vină să mă răpească. “Doamne, dacă totuşi nu vine nimeni, fă, te rog, să fie o călătorie cât mai scurtă!…” Pornim. Dar tragem pe dreapta din sfert în sfert de ora pentru a reumfla pneurile…

Când am înţeles că niciun cal alb înaripat nu urma să se arate la orizont, am închis din nou ochii. De data asta nu ca să evadez şi să neg realitatea, ci să văd mai bine…Şi n-a trebuit decât să creez un spaţiu suficient de mare pentru a-mi observa frica, a o lăsa să se dizolve şi a-mi redobândi încrederea în forţa asta misterioasă numită Viaţă…

 

#3. De când mă ştiu am fugit de rutină. Cotidianul, repetitivul mi se păreau de-o banalitate înfiorătoare. Mi-aduc aminte că pe la 20 de ani ziceam ceva de genul: “O să mă mărit cu acela care mă va face să scap de rutină.” Acum mă distrează copios fraza asta. Sigur, e ceva material aici pentru o analiză psihologică. Prefer să n-o fac , să mă amuz pe seama ei şi atât.

Revenind pe tărâmuri malgaşe, am fost prinsă, malgré moi, într-un joc străvechi, cu gust de începuturi.

Pe plaja aia de la capătul lumii, în fiecare dimineaţă, de sute şi sute de ani, femeile ridicau navodurile, puneau peştii în ligheane şi se întorceau acasă, cu singura sursă de hrană a zilei. În lumina răsăritului culorile prindeau viaţă, iar briza marii se insinua jucăuş printre faldurile fustelor, dezvelind în treacăt câte o gleznă sculptată în abanos. Ireale, păreau smulse dintr-un timp care curge leneş, în spirale, spre origini…Un fel de integrare într-un ritm ancestral, simplu, autentic, cotidian, ce invită spre centru…

Mi-am abandonat frica de rutină într-un castel de nisip, undeva, pe o plajă din Madagascar….

 

 

Anunțuri
Publicat în Călătorii, Fotografie, Spiritualitate | Etichetat , , , , , , , , , | Lasă un comentariu

Le moment où le temps s’ouvre

Il y a des villes qui t’arrachent du contingent et t’ouvrent des ponts au delà du temps… Galle en fait partie. Évasion garantie, aux nostalgies sahariennes et pittoresque qui s’incruste délicatement dans les arabesques séculaires.

A l’horizon, le soleil peint en ocre les navires dont les ancres resteront à jamais prisonnières des terres paiennes. Les temps révolus respirent encore derrière les murs et leur odeur s’accroche obstinément aux guirlandes de jasmin qui décorent les portes.

Je m’égare dans cette atmosphère d’antan : fourmillement d’âmes qui glissent leurs secondes sur des trajectoires de glaise…

En voyageant, il m’arrive parfois de sentir le poids du temps entre mes mains et je m’amuse alors à peupler mon présent d’une multitude de „je” hypothétiques . C’est une sorte d’expansion vers les limites de mon être, besoin d’évasion dans l’atemporel, potentiel de lumière….

 

 

 

Publicat în Călătorii | Lasă un comentariu

Integrare

Integrare

În ziua aceea, MULŢUMESC a izbucnit din mine ca un strigăt de fericire.
Mulţumesc pentru crâmpeiul de cer la apus care m-a furat jocului copilăriei şi a trezit în mine gustul pentru mister!

Undeva, înaltul se franjurase şi cineva agita un evantai de violet hipnotizant. Blonda, păpuşa mea, îşi aştepta bosumflată rochia de prinţesa, în timp ce eu mă lăsam absorbită din ce în ce mai mult în deschiderea cu nuanţe ameţitoare. Sorbeam culoarea prin toţi porii, îi simţeam gustul, o pipăiam cu mâinile… Intuiam profunzimi şi ploi de diafan, deschideri verticale şi curcubee cu vise !

S-a scurs ceva vreme de atunci. Rochiile Blondei s-au demodat, iar timpul i-a despletit cozile. Violetul mi s-a şters de pe mâini şi lumea de la orizont s-a închis. O căutare de “Acolo” a început să-mi răvăşească secundele.
Atunci când am înţeles, Acolo a devenit Aici. Şi nu a trebuit decât să ridic privirea pentru a-mi umple palmele cu bulgări de indigo.

Integrare, Tehnică mixtă pe hârtie de orez

 

Publicat în Călătorii, Fotografie, Literatura, Pictura | Etichetat , , , | 2 comentarii

 Zece lucruri pe care le-am învăţat în India

Îmi mai aduc aminte şi acum ziua în care am ajuns pentru prima dată în India. Aveam în faţa mea trei luni, ale căror secunde le voiam pline de prezenţe maiestuoase, de maharajahi sclipitori şi sadhu ce aveau să-mi dezlege secretele universului, de temple milenare prin ale căror cotloane se plimbă în voie trecutul.

Îmi reamintesc cum, abia coborâtă din avion, adulmecam aerul, încercând să resimt peste timp miresmele îmbătătoare de care vorbea Eliade şi care îmi înfierbântaseră imaginaţia în adolescenţă.

Da, visam şi ignoram complet că India avea să mă aducă cu picioarele pe pământ cât ai zice “peşte”, sau “Namaste”…

#1: Abandonează-ţi toate planurile de călătorie chiar din holul de sosire al aeroportului. India ştie ea mult mai bine de ce experienţe ai nevoie ( nu neapărat plăcute!) că să creşti, să înveţi ce ai de învăţat, să descoperi lumina din tine. Recunosc, tocmai m-am întors din a şasea călătorie în India şi realizez că nu am învăţat complet lecţia asta. În schimb, m-am obişnuit să-mi fie date planurile peste cap.

#2: Acceptă pur şi simplu mizeria de pe străzi. Altfel rişti să ratezi tot ce are India mai frumos de oferit. Punct.

#3: Frica de necunoscut dispare ca prin minune atunci când lumea îţi zâmbeşte pe stradă, când persoane necunoscute vin să facă poze cu tine, sau te invită la petrecerea lor de nuntă. Descoperi dintr-o dată cum o căldură plăcută te năpădeşte din mijlocul pieptului şi în acelaşi timp neuronii se joacă ghiduş cu ceva numit “recunoştinţă”.

#4: Generozitatea este atunci când oferi ceva care încă îţi mai este util. Alegi să oferi, pentru că bucuria din ochii celuilalt este un dar de nepreţuit.

Timp de zece zile, am trăit sub acelaşi acoperiş cu vreo 50 de femei, venite din toate colţurile Indiei. Ne strânseserăm acolo pentru o retragere spirituală, iar eu eram singura din categoria “non-indians”. Dormeam într-un hangar imens, pe nişte rogojini care ne delimitau spaţiul intim. Imediat ce ne-am instalat, am observat cum fiecare dintre ele oferea ceva (orice) din sacoşele ce călătoriseră zeci de ore prin trenuri întârziate şi zgomotoase. Dăruiau, zâmbeau, se bucurau. “Eu nu am nimic de dat”, mi-am zis… Şi-atunci, pentru prima dată, mi-a fost ruşine de gândul meu şi pentru toate momentele în care oferisem lucruri de care nu mai aveam nevoie.

#5: În India nimic nu merge, dar totul e posibil!

Normalitatea ta, familiarul nu-şi prea găsesc locul în realitatea Indiană. Aici, alteritatea capătă proporţii de-a dreptul ameţitoare .

So, keep calm, ori de câte ori stai la coadă şi cineva vine frumuşel şi se aşează cu nonşalanţă exact în faţa ta. Trage aer în piept şi relaxează-te, nu va fi ultima dată.

Şi mai fii în block-start-uri când se apropie staţia şi vrei să cobori din autobuz cu un sac de 20 kg în spate. În cel mai bun caz, şoferul va staţiona câteva secunde, iar prin singura uşa deschisă vei fi catapultat de forţa celor care împing cu disperare din spate. Te obişnuieşti . Odată ce ai din nou picioarele pe pământ, ridici uşurel capul, să vezi unde ai aterizat: în faţa ta, razele soarelui la apus alunecă leneş pe zidurile celui mai frumos templu pe care l-ai văzut vreodată! Mii de candele, suflete aprinse în timp, mângâie cu lumina zei înfricoşători şi fecioare voluptoase, prinşi într-un atemporal dans sacru. Miroase-a vechi şi-a începuturi…. India…

#6: Ce şansă nemaipomenită am, să mă fi născut într-o cultură în care femeile sunt libere să-şi aleagă destinul!

De cele mai multe ori, libertatea alegerii este un lux pentru femeile indiene. Rubricile matrimoniale continuă să ocupe pagini întregi din jurnalele marilor oraşe, iar unele persoane au făcut chiar o meserie din asta. CV-urile (da!) sunt distribuite la scară largă, în căutarea “combinaţiei” fericite, dictată, între altele de castă, părinţi şi de alinierea stelelor la naştere. Un sentiment foarte ciudat m-a încercat în momentul în care am primit şi eu o astfel de “propunere” pe…. WhatsApp!!! La început am crezut că domnul cu pricina voia să se angajeze şi greşise numărul. Mă privea însă cu ochi languroşi , din numeroasele poze făcute în casa lui cea mare (era carevasăzică din clasa de sus…)

Fără dubii, a obţinut premiul pentru originalitate .

#7: În India am învăţat să spun “Mulţumesc”…. din inimă.

Mulţumesc pentru ceaşca asta de cafea pe care o savurez în timp ce scriu şi pentru frumuseţea zilei acesteia de toamna. Mulţumesc pentru toate momentele de incertitudine, frică şi ezitare. Numai traversandu-le, acceptându-le am reuşit să creionez o traiectorie coerentă vieţii mele. Mulţumesc tuturor acelora care mi-au oferit crâmpeie din viaţă lor, protecţie, căldură, tandreţe, iubire.

#8: Nu, nu am descoperit fericirea în India. În schimb, acolo mi s-a arătat unde să o caut: în interiorul meu. În locul acela minunat din centrul fiinţei , care rămâne neschimbat şi permite schimbarea, în liniştea dintre sunete, gânduri, emoţii, în lumina din fiecare dintre noi…

#9: Atunci când călătorim, nu mergem nicăieri. Ne întoarcem acasă. Fiecare salt în necunoscut ce presupune dezrădăcinarea, reprezintă o invitaţie către sinele nostru. Şi-atunci, alteritatea devine potenţial de autocunoaştere.

#10: Cine sunt? “Cine sunt, dincolo de nume, familie, societate, proiecţii, aşteptări etc?” era întrebarea care mă bântuia necontenit şi se intensifica ori de câte ori mă întorceam în India. Răspunsurile se cristalizau în straturi, pe pereţii arşi ai creuzetului alchimic înăuntrul căruia mă aruncasem de bunăvoie.

Îmi amintesc perfect seara aceea. Era ora ritualului vesperal, mantre sacre răsunau din cotloanele ashramului şi magia se insinua printre noi din spatele perdelelor de iasomie. Era linişte…o linişte de la origini…

Deodată aerul a devenit greu şi-a trebuit să mă retrag într-un colţ al grădinii. Un vârtej puternic mi-a cuprins fiinţa şi în acelaşi moment am ştiu că pereţii creuzetului s-au fărâmitat pentru totdeauna. Nu am mai regăsit niciodată răspunsurile pe care le ascundeau. Poate pentru că nu mai aveam nevoie de ele… Poate pentru că de-acum îmi era de ajuns simplu fapt că SUNT….

Publicat în Călătorii, Fotografie, Spiritualitate | Etichetat , , , , , , , , , , , , | 3 comentarii

Galle, Sri Lanka – 2 februarie 2013

Sunt orase care te smulg din contingent si-ti intind o punte peste timp… Galle este unul dintre ele. Calatorie peste vremuri garantata, cu nostalgii sahariene si pitoresc incrustat in arabescuri seculare.

In departare...continuare/suite

Publicat în Călătorii | Etichetat , , , | Lasă un comentariu