Madagascar: 3 experiențe care m-au schimbat profund

Îmi place să mă redescopăr în interactia cu alte culturi. Ador sentimentul ăla când limitele lui “cunosc”se lărgesc în mine şi mă las apoi legănată de suflul liberator al călătoriei… Şi-apoi mă amuz să observ acea „alchimie a necunoscutului” la lucru prin venele mele.

Madagascarul însă mi-a răvăşit toate reperele!

Aceleaşi ghete butucănoase, acelaşi aparat după gât, câteva medicamente în plus, just în case, acelaşi frison dinaintea călătoriei. Şi totuşi, ceva nu semăna deloc cu aventurile anterioare…

Nu am avut timp să caut răspunsuri. M-am simţit complet aspirată de o realitate paralelă, labirint de ocru, exotic şi alteritate…

#1. Sărăcia din Madagascar m-a făcut să înţeleg că între „nimicul” unei europene uşor răsfăţată şi „nimicul” malgaşului este o lume întreagă.

Străzile din Antananarivo sunt un adevărat furnicar, iar vazaha (străinii) ţinta bandelor de copii ai străzii. De cele mai multe ori, hoţia este unica lor sursă de existenţă. Fură, aşa cum li s-a furat şi lor dreptul de a avea o familie…

Ieşeam deci să mă plimb “fără nimic”: bani, aparat foto, bijuterii, ochelari de soare, orice i–ar fi putut tenta. Câteodată îmi strecuram în şosete o bancnotă (da!), suficient cât să-mi cumpăr o sticlă cu apă. Vă las să vă imaginaţi comicul situaţiei când venea momentul să plătesc.

Obişnuiam să mă plimb prin pieţele vechi, prăfuite, cu milioane de muşte, dar atât de vii, colorate, autentice şi gâlgâind de viaţă. Mă rătăceam printre localnici şi asemenea lor, nu-mi puteam cumpăra nimic… Învăţam să admir ce mă înconjoară, să abandonez mentalitatea mea consumeristă, să mă mulţumesc cu simplul fapt că trăiesc experienţa…În acelaşi timp, nu am putut împiedica un gând ce-mi dădea târcoale: “poate că atunci când abandonăm tot ce avem, suntem mai bogaţi că niciodată”…

#2. “Improvizăm şi mergem mai departe!”, pare a fi deviza Madagascarului. Din orice se mai poate face altceva şi altceva şi altceva…Sub mâinile arse de soare ale malgaşului, materia îşi descoperă chipuri noi, servind localnicii şi înmărmurind călătorii.

Ideea petrecerii câtorva zile într-o comunitate izolată şi a întâlnirii cu şamanul satului, m-a sedus imediat. Ignoram însă că transportul până acolo cu taxi-brousse (microbuz local) avea să fie una dintre cele mai puternice experienţe din călătoriile mele.

Între taxi-brousse şi mijloacele de transport obişnuite nu găsesc decât o singură asemănare: se deplasează pe roţi. Restul coboară dintr-o lume care sfidează legile gravitaţiei şi ale deplasării pe orizontală. Păşeşti într-un fel de haos ambulant, în care numărul de pasageri depăşeşte cu mult numărul de locuri disponibile (în picioare şi pe jos adică), te prinzi într-un ghem uman, din care la final nu mai ştii unde te termini tu şi unde începe celălalt. Şi pe lângă toată această populaţie bipedă, descoperi cu stupoare o întreagă fauna cârâitoare, măcănitoare şi behăitoare, îndesată, D-zeu mai ştie cum, pe sub scaune sau pe acoperişul microbuzului cu pricina. Da, uitasem că acoperişul este de fapt o maşină…peste maşină: zeci de bagaje şi animale vii ne însoţesc spre destinaţia care pare din ce în ce mai de neatins. Dar de data asta sunt privilegiată; localnicii, drăguţi, îmi lasă locul de lângă şofer. Urc, mă aşez şi închid imediat ochii :” lasă, mai bine stau aşa tot drumul , să nu văd cum arată totul în jurul meu.” Să nu văd ce ospăţ pe cinste a făcut rugina cu toată tăblăraia, cum bordul era inexistent, balamalele de la uşă se mişcau înfiorător, iar geamurile disparusera de mult. Adevărul este că mie îmi tremurau balamalele cel mai rău… “Nu, nu, refuz să cred că bidonul ăla de plastic fără capac de la picioarele mele şi din care iese un furtunaş, e rezervorul şi e plin cu benzină!!!!…”

Pornim. Şi-atunci încep să mă rog la toţi zeii şi Feţii-Frumoşi să vină să mă răpească. “Doamne, dacă totuşi nu vine nimeni, fă, te rog, să fie o călătorie cât mai scurtă!…” Pornim. Dar tragem pe dreapta din sfert în sfert de ora pentru a reumfla pneurile…

Când am înţeles că niciun cal alb înaripat nu urma să se arate la orizont, am închis din nou ochii. De data asta nu ca să evadez şi să neg realitatea, ci să văd mai bine…Şi n-a trebuit decât să creez un spaţiu suficient de mare pentru a-mi observa frica, a o lăsa să se dizolve şi a-mi redobândi încrederea în forţa asta misterioasă numită Viaţă…

 

#3. De când mă ştiu am fugit de rutină. Cotidianul, repetitivul mi se păreau de-o banalitate înfiorătoare. Mi-aduc aminte că pe la 20 de ani ziceam ceva de genul: “O să mă mărit cu acela care mă va face să scap de rutină.” Acum mă distrează copios fraza asta. Sigur, e ceva material aici pentru o analiză psihologică. Prefer să n-o fac , să mă amuz pe seama ei şi atât.

Revenind pe tărâmuri malgaşe, am fost prinsă, malgré moi, într-un joc străvechi, cu gust de începuturi.

Pe plaja aia de la capătul lumii, în fiecare dimineaţă, de sute şi sute de ani, femeile ridicau navodurile, puneau peştii în ligheane şi se întorceau acasă, cu singura sursă de hrană a zilei. În lumina răsăritului culorile prindeau viaţă, iar briza marii se insinua jucăuş printre faldurile fustelor, dezvelind în treacăt câte o gleznă sculptată în abanos. Ireale, păreau smulse dintr-un timp care curge leneş, în spirale, spre origini…Un fel de integrare într-un ritm ancestral, simplu, autentic, cotidian, ce invită spre centru…

Mi-am abandonat frica de rutină într-un castel de nisip, undeva, pe o plajă din Madagascar….

 

 

Reclame
Acest articol a fost publicat în Călătorii, Fotografie, Spiritualitate și etichetat , , , , , , , , , . Pune un semn de carte cu legătura permanentă.

Lasă un răspuns

Te rog autentifică-te folosind una dintre aceste metode pentru a publica un comentariu:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s